Aurul nostru nu mai este, secret si aurul dacilor

Aurul nostru nu mai este, secret si aurul dacilor

Istoricii români au oferit de-a lungul timpului explicatii pentru numeroasele mistere legate de modul în care stramosii nostri exploatau si prelucrau aurul, într-una dintre cele mai vechi si mai bogate regiuni aurifere ale Europei, cea din Muntii Apuseni.

Un volum dedicat istoriei aurului din România, publicat în anul 1933 de istoricul Ion Rusu Abrudeanu (1870 – 1934) a oferit lamuriri asupra modului în care aurul era exploatat în Antichitate. “Cea mai veche regiune aurifera din Dacia sau România de azi este cea din Muntii Apuseni, cuprinsa între un trapez, cu colturile la Sacarâmb (judetul Hunedoara), Zlatna, Rosia Montana, Abrud (judetul Alba) si Baia de Aries”, scria Ion Rusu Abrudeanu.

Publicistul si cercetatorul român afirma ca stiinta mineritului si a prelucrarii aurului a fost adusa în teritoriile locuite de stramosii nostri de catre orientali si ca în vremea dacilor se practica mineritul subteran. „Cei mai vechi cautatori si exploatatori de aur, ne arata istoria, au fost egiptienii. În Egipt minele de aur formau proprietatea faraonilor potentati si erau lucrate parte cu sclavi, parte cu osânditii la munca silnica. Soarta acestora era din cele mai triste.



Dupa descrierile lui Diodor, ei faceau aceasta munca grea cu totul dezbracati si legati în lanturi, sub biciul supraveghetorilor straini si nemilosi. De la egipteni, înca în timpurile cele mai vechi, au învatat minieritul fenicienii, cari, cautând aur, argint si alte metale, s-au asezat pe tarmurile Marii Mediterane. O multime de scriitori, vechi si noi, spun ca agatârsii si dacii au învatat acest mestesug de la popoarele orientale si balcanice, care cu mii de ani înainte de Christos s-au ocupat cu exploatarea aurului din apa râurilor si a marilor, ca si din muntii Balcani (Haemus). Cei mai iscusiti, mai întreprinzatori si mai vechi comercianti de metale au fost fenicienii si apoi grecii.

Navigatorii fenicienilor, mergând cu vasele lor din insula în insula, au raspândit aurul egiptean si juvaericalele assyriene”, afirma Ion Rusu Abrudeanu, în volumul „Aurul românesc – Istoria aurului din vechime pâna azi”, (editura Cartea Româneasca, 1933).
Fenicienii si mestesugul aurului

Fenicienii au introdus în Dacia fabricarea inelelor de aur, care de aici s-au raspândit peste Tisa si Dunare, apoi în Galitia pâna la fluviul Vistula, scria istoricul român. De la fenicieni au mostenit acest comert vechii greci, folosindu-se si ei de liniile comerciale ale celor dintâi. „Ca o dovada a drumului urmat de fenicieni si greci cu comertul lor în Dacia sunt monedele tetradrachme (din Thasos), ca si monedele de aur din timpul lui Alexandru cel mare (secolul IV, î. Hr.), care s-au gasit în numar mare la Petrosani si Cugir, dar si în alte locuri.

Sistemul baterii de monede în Dacia a fost luat de la grecii vechi. Din cele spuse pâna aici pe scurt se poate afirma ca istoriceste exploatarea metalelor a fost adusa în Dacia de fenicieni, ale caror caravane se considerau, ca la ele acasa pe pamântul Daciei, locuit atunci de agatârsi, cari au fost mari iubitori si cautatori de aur, si ca atât acestia, cât si urmasii lor, dacii, au învatat comertul si exploatarea aurului de la popoarele din Macedonia, Thracia si Moesia, unde au existat din timpuri preistorice bogate si înfloritoare exploatari miniere”, afirma autorul lucrarii „Aurul românesc – Istoria aurului din vechime pâna azi”.
Minele de aur ale stramosilor nostri

Dacii au exploatat minele de aur de la Rosia Montana (Aluburnus maior) si comuna învecinata Corna cu 150 de ani înainte de ocuparea Daciei de Romani, afirma Ion Rusu Abrudeanu. Alti istorici contrazic ipoteza acestuia, afirmând ca pâna în vremea invaziei romanilor în Dacia nu a fost exploatat aurul în subteran. Toate obiectele de aur gasite pe pamântul Daciei si provenind din vremurile imemoriale ale epocilor paleolitica, neolitica si La Tène dovedesc cu prisosinta ca popoarele Daciei vechi cunosteau si practicau exploatarea minelor de aur, adauga cercetatorul.

„Puterea de atractiune a aurului si prestigiul acestui nobil metal dateaza din timpurile cele mai îndepartate si de atunci si pâna azi se da tot mai turbata lupta pentru aur, cu care de mii de ani se masoara bogatia atât a particularilor, cât si a statelor. Înca din antichitate s-a imprimat în sufletul omenesc credinta ca aurul, sub orice forma, da independenta, ca banul, care blestema si fericeste totodata, este singurul instrument care diminuiaza nefericirea si ofera distractie vietii triste si singuratice ce ne asteapta mai târziu”, afirma acelasi autor.
Agatârsii se împodobeau cu aur

Agatârsii amintiti de istoricul Herodot, în urma cu 2.500 de ani, erau descrisi ca fiind mari iubitori ai podoabelor de aur. „Agatârsii sunt lipsiti de energie si foarte gingasi. Ei poarta, cei mai multi, podoabe de aur. Au în devalmasie neveste, ca sa fie frati cu totii si, înrudindu-se, sa nu mai existe la ei nici pizmuire, nici vrajmasie. Cât priveste celelalte obiceiuri, se apropie de traci”, afirma Herodot, în Istorii.

„Nicolae lorga lamureste dupa Herodot ca înca din secolul VI i.Hr. triburi de sciti înaintând cu turmele peste Carpati au descoperit în stâncile din valea Muresului aurul, pe care-l cunosteau numai din nisipul râurilor, si ca agatârsii ar fi un trib de sciti.

Vasile Pârvan spune ca în secolul V i.Hr. agatârsii se aflau în Dacia de cel putin doua veacuri si ca tot masivul carpatic era locuit de Thracii nordici, cunoscuti mai târziu sub numele agatârsi, apoi de Daci si de geti.

Toate râurile din Dacia, ca Aurar (Ariesul), Maris (Muresul), Atlas (Oltul) si Tibisis (Timisul), au servit înca din timpul agatârsilor pentru spalatul aurului, iar cei cari au înteles mai bine sa puna în circulatie comorile de aur ale agatârsilor au fost grecii.

“Banii de aur aflati în orasele grecesti de pe tarmul Marii Negre, ca si juvaericalele de aur gasite cu ocazia sapaturilor din urma la Nicopolis si Cherson, denota bogatia în aur a agatârsilor”, scria istoricul.
Aurul exportat din tinutul antic al Trasilvaniei

De la minele de lânga Zlatna, Abrud si Valea Geoagiului circulatia aurului mergea spre Tara Hategului. De aici se îndrepta prin Caransebes si Armenis spre Portile de fier ale Dunarii, si de aici apoi spre Bizant si Grecia, scria Ion Rusu Abrudeanu. „Herodot ne arata în Cartea sa IV ca exploatarea minelor de aur era atât de înaintata sub agatârsi, încât numai dupa o munca de sute de ani a putut sa se ridice la o asa perfectiune. Afirmatia categorica a lui Herodot ca fluviul Maris, adica Muresul, întretaia Tara agatârsilor, ne dovedeste ca acest popor a stapânit în vechime Ardealul si ca, fiind iubitor de aur, a lucrat si minele de aur”, scria Ion Rusu Abrudeanu.

Înainte de era crestina, agatârsii au disparut din istorie. Au fost napaditi de celti, care la rândul lor, sub presiunea getilor de la sud care trec Dunarea, sunt nevoiti sa-si caute alta patrie si sa lase în posesiunea acestora din urma tinutul din stânga Dunarii de jos si Ardealul, unde se întaresc si fundeaza capitala lor Sarmizegetusa, afirma atorul volumului.

„Regiunea miniera a Muntilor Apuseni a fost un fel de Californie pentru toate neamurile, care au stapânit-o în decursul istoriei. Azi nu mai încape nici o îndoiala ca bogatiile miniere din Dacia au constituit un puternic motiv, pentru ca împaratul Traian sa faca tot posibilul ca s-o ocupe prin forta armelor”, arata Ion Rusu Abrudeanu.



Însusi împaratul Traian a fost împins, între alte motive, sa porneasca razboiul împotriva dacilor, în mare parte, si din cauza bogatiilor în aur pe care stia ca le avea tara lor, completa autorul lucrarii. „Faptul acesta rezulta de altfel si din graba cu care marele împarat a organizat militareste Dacia ca sa intensifice mineritul din acest tinut, instituind, tot repede, un procurator aurariorum la Ampelum (Zlatna) si câte un sub-procurator la Alburnus minor (Abrud) si Baia de Cris.

În timpurile care au urmat dupa încetarea domniei romane în Ardeal, tot bogatiile miniere au calauzit pasii istoriei, caci toti barbarii si nomazii s-au îndreptat spre bogatiile aurifere ale Daciei”, scria Ion Rusu Abrudeanu.