Misterul tablitelor de la Sinaia

Misterul tablitelor de la Sinaia

 Plăcile de plumb constituie un corpus de peste o sută (posibil chiar peste două sute) de inscripţii în relief, scrise într-o limbă necunoscută, cu caractere predominant greceşti şi cu ilustraţie bogată, cu referinţe la civilizaţia geţilor şi a dacilor.

Piesele au fost fotografiate în timpul celui de-al doilea război mondial de către Dan Romalo, în subsolul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, la iniţiativa de publicare a arheologului Ioan Nestor.

O tânără cercetătoare, Marioara Golescu, urma să publice aceste piese sub titlul de falsuri. Conform declaraţiei lui I. Nestor, piesele ar fi apărut în muzeu în vremea lui Grigore Tocilescu, deci undeva la cumpăna dintre secolele 19 şi 20.

Nimeni nu s-a îndoit vreodată de neautenticitatea lor, nimeni nu le-a publicat (din păcate nici Marioara Golescu nu a mai apucat), nu le-a studiat nici un cercetător. Piesele au dispărut cu timpul (eforturile lui Dan Romalo de a le regăsi, în anii ’80, au eşuat). Au reapărut (nu se ştie de unde) 35 de exemplare în anul 2002, aflate acum la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti.

Două piese se află în posesia Mănăstirii Sinaia, iar alte câteva, de dimensiuni mai mici şi din materiale diverse, se află în colecţii particulare sau în muzee din ţară.

Nu se ştie de unde provine acest corpus, dar tradiţia orală susţine că piesele de plumb ar fi fost turnate în ultimul sfert de veac 19 din ordinul regelui Carol I, după originale de aur, descoperite într-un tezaur în Poiana Văcăriei, unde urma să se sape fundaţia Castelului Peleş.

Probabil după înfiinţarea Muzeului de Antichităţi (în 1881), copiile au fost transferate la Bucureşti. Însă singurul lucru pe care îl putem afirma cu destulă certitudine este acela că piesele de plumb aflate astăzi la Bucureşti provin de la Sinaia, informaţie transmisă prin tradiţie chiar în Institutul de Arheologie, după cum ne-a certificat directorul institutului, acad. Alexandru Vulpe. Acesta ştie de la tatăl său, Radu Vulpe, că însuşi Vasile Pârvan ştia de aceste piese şi de provenineţa lor din Sinaia.

Conform opiniilor doamnei Aurora Peţan, specialist în lingvistică, fost cercetător principal în cadrul Academiei Române, timp de un secol, nimeni nu a scris un rând despre existenţa acestor inscripţii, nimeni nu le-a cercetat. Singura contribuţie o constituie cartea dlui ing. Dan Romalo, apărută în anul 2003 şi reeditată în 2005 la editura Alcor. Dl Romalo este „părintele” acestui subiect: lui i se datorează scoaterea la lumină a pieselor, salvarea, prin fotografiere, a multora dintre plăcile dispărute astăzi, precum şi prima transcriere, analiză şi propunere de decriptare metodică a lor.

La capătul a doi ani de muncă, Dumitru Manolache, fost jurnalist de investigaţii la „Gardianul”, concluziona în cartea sa „Tezaurul dacic de la Sinaia”, că subiectul este ocultat, fiind în joc interese ascunse, care în nici un caz nu sunt cele ale poporului român. În cartea sa sunt foarte bine surprinse mecanismele care au dus treptat la acoperirea acestui subiect cu o aură de legendă fantezistă şi la împingerea către derizoriu a oricărui om de ştiinţă care încearcă să abordeze subiectul cu seriozitate.

Un caz particular îl reprezintă doamna Aurora Peţan, care, sesizând importanţa acestor artefacte şi mai ales a mesajului pe care îl transmit peste generaţii, şi-a canalizat energia în scopul studierii şi mediatizării lor, atrăgându-şi adversitatea celor care se luptă să ţină adevărul ascuns cât mai adânc şi fiind nevoită în final să demisioneze şi să renunţe la carieră. Totuşi, deşi în ţară subiectul a reuşit să fie deocamdată înăbuşit, a trezit atenţia străinilor, care se interesează de el, inclusiv prin intermediul serviciilorde informaţii.

Adrian Bucurescu, autor al cărţii „Tainele tăbliţelor de la Sinaia” , în care a încercat o traducere a acestora, afirmă: „Tăbliţele de la Sinaia sunt de o importanţă covârşitoare pentru istoria şi cultura noastră, fiind prima oară când aflăm ce spun Dacii despre ei înşişi şi despre duşmanii lor cei mai crunţi, Romanii. Importanţa lor constă nu numai în informaţiile istorice deosebit de valoroase ci şi în frumuseţea artistică, de multe ori la treapta de capodopere, literare şi plastice. De fapt, tăbliţele de la Sinaia alcătuiesc epopeea poporului daco-roman, Mioriţa fiind doar un rezumat al acesteia.”

Silviu N. Dragomir, în lucrarea « Controverse », evidenţiază un aspect tulburător legat de pierderea, în decursul timpului, a numeroase documente istorice care ar fi fost foarte preţioase pentru restabilirea adevărului istoric în ceea ce-i priveşte pe strămoşii noştri, dacii.

De exemplu, despre limba dacilor nu ne-au parvenit din istorie nici un fel de date certe, toate lucrările de referinţă fiind pierdute una câte una, într-un mod cu totul straniu. Astfel, Dacia, jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut cu totul ilogic; Getica, scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeaşă soartă; Istoria geţilor, a prelatului-filozof Dios Chrysostomos, numit şi Ioan Gură de Aur, s-a pierdut şi ea într-un mod total nejustificat pentru o lucrare scrisă de un filozof de o asemenea talie; Getica, o sinteză realizată de nepotul acestuia din urmă, cunoscut sub numele de Dios Cassius Coceianus, a dispărut în mod similar fără nici o urmă, iar din impresionanta lucrare Istoria Romanilor, scrisă în 24 de volume de alexandrinul Appianus, un istoric grec care a relatat în mod special cuceririle romane, s-a pierdut numai cartea a XIII-a, exact cea care se referea la geto-daci.

Şi există încă multe alte exemple de memorii, istorii etc., printre care merită să menţionăm şi poeziile lui Ovidiu scrise în limba geţilor în cursul exilului său în Dacia, la rândul lor singurele versuri dispărute din întreaga sa operă rămasă aproape intactă.

Dovezile arheologice nu au fost nici ele cruţate: Munţii Orăştie, păstrători de cultură şi civilizaţie geto-dacă, au fost sistematic prădaţi şi jefuiţi de tezaurele lor istorice, începând desigur cu distrugerea realizată de romani. În Evul Mediu, Regii Ungariei şi Austriei, Matei Corvin şi Carol al VI-lea, au organizat pe Mureş şi pe Dunăre, purtând plutit spre Budapesta şi Viena, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzării.





In luna septembrie a anului 1832 arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetuza o foarte frumoasă, interesantă, dar şi extrem de reprezentativă piesă arheologică: Victoria dacică înconjurată de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris tainic, rămas nedescifrat. Această relicvă, atât de preţioasă pentru neamul nostru, a dispărut fără nici o urmă. Întrebat în epocă, arheologul maghiar E. Ballum ar fi declarat că el ştie unde se află acest mozaic, dar „nu poate divulga adevărul din motive politice”.

Pe la 1840, de-a valma cu statui sfărâmate, piesele arheologice erau folosite fără nici un scrupul la construirea şoselelor, a podurilor şi a terasamentelor de cale ferată. Toate acestea l-au făcut pe Gheorhe Bariţiu ca, în 1882 – la un congres din Sibiu, în plin public – să izbucnească în plâns la mărturisirea celor două mari nereuşite ale sale: salvarea Sarmizegetusei şi deschiderea unei universităţi româneşti în Ardeal.

Pe Insula Şerpilor (pe care fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, a „dăruit-o” complet nejustificat Ucrainei) se mai găseau încă, în secolul XIX, ruinele unui imens templu antic, despre care N. Densuşianu ne spune că era închinat lui Apollo. În secolul XIX, acest templu a fost practic „demontat” şi transportat la Moscova, unde a dispărut cu desăvârşire. Şi exemplele ar mai putea continua…



Parcă cineva ar vrea să ne şteargă din istorie! Cine nu vrea să ne cunoaştem istoria? Cine ar trebui să fie interesat de aflarea adevărului? Şi mai ales, cine dă dreptul unora să ne scrie istoria aşa cum vor ei? În această ordine de idei, chestiunea plăcuţelor de plumb devine una de interes naţional, iar instituţiilor statului ar trebui să le fie ruşine pentru că nu se iau nici un fel de măsuri!
Toţi care ne mai considerăm cât de cât români avem nevoia, dar şi datoria morală să aflăm adevărul despre strămoşii noştri. Să căutăm adevărul, şi adevărul ne va elibera!