Aparatul egiptenilor de comunicare cu zeii

Aparatul egiptenilor de comunicare cu zeii

Cu mii de ani înaintea epocii contemporane, înțelepții ascultau glasul izvoarelor sau ale râurilor care le șopteau cum va arăta viitorul, sau scrutau strălucirea pietrelor prețioase, spre a pătrunde în lumea de mâine.

Copacii le vorbeau acestor mediatori străvechi între zei și oameni, mediatori capabili în egală măsură să înțeleagă graiul șerpilor, al lupilor sau al păsărilor.

Multe secole mai târziu, preoții caldeeni au contemplat cerul nocturn și au conceput ideea unui spirit suprem, din care ar fi izvorât o serie de divinități inferioare.

După această modificare a ordinii tradiționale a lucrurilor a apărut o castă preoțească, investită să cunoască lucrurile oculte. Ulterior, preoții s-au specializat în practicarea divinației, găsind semne în măruntaiele animalelor sacrificate și interpretând formele luate de flăcările altarelor sau de fuioarele de fum, ca imagini ale unor evenimente viitoare.

Când zeii le vorbeau direct muritorilor, prin limbajul simbolic al viselor, preoții erau chemați să le interpreteze. În aceste moduri, dar și în altele, voința stăpânilor cosmici era relevată supușilor pământeni.

Fiii lui Israel, deși respingeau legiunile de spirite bune sau malefice recunoscute de toate civilizațiile antice, practicau mai multe forme de divinație. Cartea Facerii consemnează că Laban, tatăl Rachelei, care a devenit soția lui Isaac, poseda Teraphim, instrumente de divinație ale căror preziceri dezvăluiau adevărul suprem.

Deși practicarea vrăjitoriei și a divinație erau interzise la evrei, marii preoți ai lui Israel îi cereau lui Dumnezeu să le dezvăluie viitorul prin intermediul artefactelor sacre.

Când Dumnezeu a refuzat să-i vorbească, primul rege al Israelului a recurs la necromanție, divinația care apela la spiritele morților.

Potrivit tradiției, Solomon cel mai înțelept dintre monarhii evrei, prevestea viitorul consultându-i pe demoni, pe care îi invoca prin intermediul lămpii magice și al marii peceți.

Sfinxul, păzitorul magiei egiptene, a servit și ca oracol pentru divinatorii autohtoni. Potrivit lui Plutarh, gânditori precum Solon, Thales, Pitagora și Licurg au călătorit în Egipt pentru a sta de vorbă cu preoții care auzeau vocea Sfinxului.

Magii antici depuneau mărturii că statuile din Egipt vorbeau și când aceste oracole de piatră cioplită își murmurau sentințele, scribii consemnau cuvintele pe foi de papirus, în vreme ce preoții ascultau.

Grecii vedeau în numere cheile magice către Marea Mintea cosmosului. Destinele depindeau de șoaptele enigmatice ale oracolului din Delfi.

Împărații romani, deși interziceau, oficial, divinația, îi răsplăteau cu drahme pe astrologii caldeeni atunci când prevestirile acestora erau favorabile și cu moarte sau exil atunci când ei vedeau semne de rău augur, în astre.

Chiar și biserica creștină timpurie, care îi persecuta pe magicieni și vrăjitori, a remarcat că utilizarea crucifixelor, mătăniilor și moaștelor sfinților constituiau ajutoare prețioase în inducerea unei stări de extaz credincioșilor, stare în care Sfântul Duh putea fi auzit.