Trebuie să recunosc că am detestat profund, cuvântul „privatizare”, din prima clipă în care a început să fie vehiculat, în mass media noastră post-decembristă, fiindcă instinctiv l-am simţit, în contextul mai mult decât tulbure, al acelor vremuri, ca fiind doar umbrela la adăpostul căreia, marii rechini bipezi, vor expropria un popor, de toate drepturile esenţiale avute până atunci şi ulterior mi s-au confirmat cele mai negre presimţiri, aceasta noţiune devenind sinonimă cu o alta… tâlhăria legalizată.
De la dependenţa completă, alimentară şi energetică, prin patentarea plantelor şi animalelor şi „privatizarea” reţelor energetice strategice, ale unei naţiuni, până la transformarea în marfă a apei, prin neglijarea intenţionată, vreme de zeci de ani, a infrastructurilor municipale de apă potabilă, am ajuns să fim complet vulnerabili, în faţa celor mai abjecţi reprezentanţi ai acestei rase damnate, cămătarii mondiali, care mai au un singur pas de făcut, până la a ne vinde şi ultimul lucru, din ceea ce Dumnezeu a dăruit tuturor: atmosfera terestră, sub pretextul poluării excesive.
În SUA, infrastructurile municipale de apă potabilă, însumează 2,4 milioane de kilometri, dar situaţia lor este identică sau chiar mai gravă decât cea de la noi, unele având o vechime de 80-100 de ani, problemele generate de această vechime excesivă, fiind catalogate prin termenul „bombă cu ceas” iar revitalizarea lor este estimată la circa 185 miliarde de dolari, sumă nu chiar astronomică, dacă ne aducem aminte că profitul net al bancherilor, în primul război din Golf, a fost de peste 200 de miliarde de dolari.
Stephanie Soechtig, şi-a început cariera producând documentare pentru 20/20 Primetime Live, în beneficiul Good Morning America, ce acoperea alegerile prezidenţiale americane, din 2000 şi a colaborat cu echipa de cursă lungă a ABC, pentru producerea „Planet Earth”, documentarul maraton, prezentat de Leonardo DiCaprio.
A colaborat ulterior cu Fox News Channel, unde producea emisiuni speciale pentru Bill O’Reilly, înainte de a avea propriul ei spectacol televizat: The O’Reilly Factor.
Stephanie Soechtig, a absolvit Facultatea de jurnalism a Universităţii New York, unindu-şi ulterior forţele, cu soţii Michael şi Michelle Walrath, în 2008, prin înfiinţarea Atlas Films, cu scopul de a crea filme documentare cu mesaj social, fapt suprinzător, pentru trei jurnalişti proveniţi din mass media corporatistă.
Stephanie mărturiseşte:
„Când am început să fac Tapped, am realizat că nu aveam habar de unde provine apa mea şi cum ajunge la mine şi am fost realmente îngrozită să constat că industria apei potabile, se ocupa şi cu evacuarea apelor uzate.
Termenul de privatizare, aşa cum este folosit de cei care au interes în industria apei, are două sensuri. Unul se referă la deţinerea de către corporaţii a sistemelor de apă potabilă sau de ape uzate, iar celălalt se referă la apa îmbuteliată, vândută en-gross.
În al doilea caz este vorba, pur şi simplu, de transformarea apei potabile în marfă, fiind de fapt, o agresiune asupra comunităţilor, prin privatizarea propriilor lor surse de apă, în detrimentul cetăţenilor.”
Marea majoritate a oamenilor, leagă noţiunea de sănătate, de hrana organică (din ce în ce mai rară, în aceste zile) şi de apa potabilă disponibilă, fapt pentru care, industria murdară a reclamelor, a creat o conexiune între sănătate şi apa îmbuteliată. Sesizaţi diferenţa ?
Nimic mai fals, fiindcă plasticul „pur” şi transparent, introdus obligatoriu în legislaţie, la presiunea evidentă a marilor concerne, a dus la dispariţia clasicelor recipiente din sticlă, mult mai sănătoase decât acest produs, despre care ni se confirmă în film, că este profund dăunător, datorită procesului de fabricaţie, ce presupune utilizarea unor substanţe chimice neurotoxice sau cancerigene: polietilena tereftalată (PET), paraxilena şi bisfenolul A.
Şi de parcă asta nu era de ajuns, testele făcute apei îmbuteliate, de către laboratoare independente, în absenţa celor ce ar trebui să fie impuse prin lege, îmbuteliatorilor, au relevat prezenţa, în aşa-zisa apă pură, ce ne este vândută de aproape de 2.000 de ori mai scump, decât apa de la robinet, a altor compuşi toxici, gen toluen sau stiren, resposabili de mutaţii genetice şi implicit de proliferarea cancerului.
Problema contaminării acestei ape îmbuteliate, ar putea avea două cauze:
– o contaminare accidentală, cel mai probabil în faza de fabricaţie a plasticului, în sine, fiindcă nu văd ce ar putea căuta substanţele amintite, în apropierea unei linii automatizate de îmbuteliere a apei.
– dacă luăm în considerare efectele cancerigene şi de sterilizare, ale substanţelor descoperite în apă, coroborând acest fapt cu politica de eugenie, promovată oficial, de un gunoi uman ca Bill Gates (prin campaniile de vaccinare în masă) şi cu obiectivele noii ordini mondiale, se prefigurează o cu totul altă imagine, care elimină complet, caracterul accidental al acestor contaminări.
Sistemul endocrin, este compus dintr-o adevarată simfonie de hormoni, care în cantităţi infime reglează funcţiile fiziologice, în scopul menţinerii unui delicat echilibru metabolic, echilibru care afectează starea de sănătate generală, starea noastră psihică, potenţialul reproductiv şi comportamental (de la agresivitate la instincte), printre multe alte funcţii.
Organizaţia ”American Chemistry Council”, care reprezintă interesele a peste 150 de companii din industria chimică, ne asigură pe pagina lor de internet, că substanţa bisfenol A, un disruptor endocrin care mimează efectele estrogenului, hormonul feminităţii, ne face viaţa ”mai sănătoasă şi mai sigură, zilnic.”
Însă gândirea logică (având în vedere structura chimică a substanţei şi potenţialul ei fiziologic), plus dovezile ştiinţifice acumulate de ani de zile, sugerează o cu totul altă concluzie, specific legată de cancerul mamar, de cel de prostată, de obezitate, boli neurologice şi dezvoltarea comportamentului anormal.
Agresivitatea şi aroganţa concernelor implicate, Nestle, Coca-Cola şi Pepsi, care se ştiu protejate de mitele de milioane de dolari, îndesate în buzunarele politicienilor nemernici (scuzaţi pleonasmul), au ridicat la luptă comunităţile afectate, care au devenit conştiente că folosirea apei îmbuteliate, este doar un reflex indus de reclame şi nu o necesitate, dacă ţinem cont că peste 40% din această apă (şi poate că la noi, acest procent este mult mai mare), este apa noastră de la robinet, doar purificată şi filtrată, conform declaraţiilor corporaţiilor, fiindcă, de fapt, analizele de laborator amintite mai sus, arată cât de pură este această otravă vândută pe bani grei.
Se pare că nici un aspect al acestei noi industrii, complet ignorată la noi, în urmă cu circa 15 ani, când reţelele municipale de apă erau capabile încă, să furnizeze apă potabilă, nu poate fi catalogat ca fiind benefic: dincolo de inutilitatea produsului în sine, poluarea zonelor adiacente rafinăriilor şi chiar a întregului mediu, de către aceste recipiente, pare-se imposibil de colectat şi reciclat într-un procent semnificativ, conduc la un dezastru ecologic generalizat, ce ameninţă integritatea oceanului planetar.
„Pentru a vă convinge cât de coruptă este această industrie, vă pot declara următoarele: în ziua anterioară lansării documentarului, Nestle a contactat Hot Springs Documentary Film Institute, din Elveţia şi le-a solicitat să nu difuzeze documentarul.
Din fericire, consiliul director a respins această cerere insolentă şi o minusculă fracţiune a populaţiei, l-a putut viziona, inclusiv eu însămi şi mi-am promis că nu voi mai cumpăra niciodată, vreo sticlă de apă.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu