Chiar exista fenomenul telepatic

Chiar exista fenomenul telepatic

Dintotdeauna gândirea logică a existat alături de cea magică. Lumea fenomenelor paranormale sau a interpretărilor iraționale este veche și extinsă. Domeniul paranormalului este deopotrivă fascinant și înfricoșător: te atrage prin curiozitate, dar te respinge prin frică. Este adânc infiltrat în mintea umană, poate chiar înaintea conștiinței, de aceea are o forță uriașă de sugestie. Sursa principală a paranormalului este subconștientul individual. Din păcate, știința nu poate explica toate manifestările paranormalului, dar reușește să demaște șarlatanii, pentru care acest domeniu este mană cerească. Cercetarea fenomenelor paranormale a început încă din Antichitate. Astăzi, acestea sunt studiate în mari universități americane și europene. Mai mult, se intensifică cercetările asupra utilizării paranormalului în scopuri militare.

Unde începe și unde se sfârșește paranormalul? Nimeni nu poate spune exact. Fiecare răspunde în funcție de propriul raport între gândirea logică și cea irațională, dar și în funcție de sex, gradul de cultură, zona geografică, religie. Dacă menționăm cele mai cunoscute fenomene paranormale – hipnoza, telepatia, premoniția – acestea sunt recunoscute de toată lumea, dar neexplicabile încă pe baza cunoștințelor științifice actuale. Din marele domeniu al paranormalului pot fi, totuși, delimitate unele caracteristici comune, deși implicarea factorului psihic individual sau a unei posibile dotări naturale introduc multe necunoscute. Astfel, fenomenele paranormale nu pot fi studiate statistic, deoarece nu toți oameni le sesizează sau cred în ele. Multe pot fi rezultatul unor sugestii sau halucinații vizuale sau auditive; deci o plăsmuire a minții.

Fenomenele paranormale apar rar, neprevăzut, și nu pot fi reproduse oricând, oriunde sau în condiții de laborator. Ele sunt produse de foarte puțini oameni, denumiți persoane dotate, medium-uri, clarvăzători, bioenergeticieni. Din cauza rarității celor cu adevărat dotați, domeniul paranormalului abundă de șarlatani, impostori, escroci sau psihopați, demascarea acestora fiind de multe ori dificilă. Foarte mulți oameni de știință, mai ales fizicieni și ingineri, au fost păcăliți. Știința nu posedă încă o aparatură de identificare standardizată și unanim recunoscută, iar condițiile de studiu variază mult pe plan local.

Din cele mai vechi timpuri, paranormalul s-a servit de diverse obiecte și aparaturi improvizate, de la pendul și crăcană, până la osciloscop și encefalograf. Astăzi, piața este inundată de talismane, cristale sau dispozitive electronice. Din această cauză, nu-i de mirare că fenomenele paranormale au primit denumiri variate, în funcție de pregătirea și receptivitatea celor care se ocupă de acest domeniu. Chiar întregul domeniul paranormalului are mai multe denumiri: percepție extrasenzorială, parapsihologie, ezoterism, psihotronică, fenomene psi. Confuzia termenilor se explică prin faptul că, de-a lungul timpului, în acest domeniu au fost implicați atât oameni simpli, cât și inteligenți, șamani, vrăjitori, babe bigote, dar și preoți, fanatici, șarlatani și scamatori, fizicieni și alchimiști, filozofi și medici, ingineri și electroniști, economiști și informaticieni. De aceea, unele fenomene sau aspecte normale pot căpăta conotații paranormale: religia (care se pretează cel mai bine), sexul (orgii rituale), yoga, prestidigitația, dar și științe precum chimia (alchimia), fizica (vibrații, biomagnetism, forță vitală, curenți telurici, fluide vitale, zone energetice), matematica (numerologia), astronomia (astrologia) etc.

În altă ordine de idei, existența unor evenimente paranormale a fost întotdeauna discutabilă; unii au văzut și au crezut și doar puțini le-au combătut. Aici intervine problema martorilor. Existența unor martori la apariția unui eveniment paranormal nu înseamnă neapărat că acesta a avut loc în realitate. Factorul psihic, emoțiile colective și sugestia în masă pot zădărnici un studiu serios. De aceea, anchetarea unui eveniment paranormal este dificilă și necesită prezența unei echipe științifice multidisciplinare și a autorităților locale.

Caracterul misterios, confuz și contradictoriu al cazurilor paranormale constituie pentru poliție o provocare. Aceste motive, alături de cel privind înfăptuirea justiției în cazuri de acest gen care cad în competența sa, au determinat polițiile din țările avansate să-și creeze brigăzi specializate în domeniul paranormalului. Amintesc cu titlu de exemplu Brigada de combatere a magiei negre din cadrul Scotland Yard-ului. Existența acestor brigăzi se impune cu atât mai mult, cu cât în domeniul paranormalului găsim fructul gândirii unor psihopați fanatici, care cred în plăsmuirile minții lor și racolează mii de adepți săraci cu duhul, labili psihic și inculți. Aici putem include ocultismul, misticismul, ezoterismul, doctrinele sectante, care sunt fanteziste și ireale, dar care, în multe cazuri, duc la cele mai cumplite tragedii umane, cum sunt asasinatele sadice (sacrificiile umane „comandate” de Satana sau în numele lui), ori sinuciderile personale și colective.

Un alt pericol, chiar mai grav, îl reprezintă teroriștii sinucigași, pentru care viața unor oameni nevinovați nu contează, dar care cred în asigurarea unui loc într-un paradis, promis de cei care le-au spălat creierele. De aceea, alături de cercetările privind utilizarea paranormalului în scopuri militare, asupra unor astfel de fenomene se implică FBI, CIA, NASA, armatele și serviciile de securitate din diferite țări cu potențial economic și științific. În această muncă fascinantă cu necunoscutul există o cazuistică paranormală, în care unele fenomene emanate de la persoane cu adevărat dotate vin foarte mult în ajutorul oamenilor legii. În rest, totul rămâne încă un mister, existând speranța că iraționalul de azi va deveni inteligibil mâine!

Telepatia – gândirea pe aceeași frecvență

Capacitățile celui mai impresionant calculator, creierul uman, constituie un subiect amplu dezbătut, atât în comunitatea științifică, cât și de către publicul larg. Fascinant este ceea ce știm, dar mai ales ceea ce nu știm sau nu înțelegem încă. Printre capacitățile insuficient explorate până în prezent, figurează și telepatia, care suscită interes, mai ales datorită, implicațiilor practice pe care le-ar avea stăpânirea abilității de a comunica direct, la distanță, doar prin puterea gândului. Încadrată în mai ampla categorie a percepțiilor extrasenzoriale (ESP), telepatia (termen derivat din cuvintele grecești tele – distant și patos – simț) este uneori greu de distins de clarviziune, care însă nu necesită doi subiecți pentru a se produce. În aceeași categorie de fenomene mai figurează precogniția –capacitatea de a vedea viitorul, retrocogniția – capacitatea de a vedea evenimentele trecute, și psihometria – abilitatea de a citi istoria unui obiect, acestea două din urmă fiind deseori mediatizate în filme polițiste cu detectivi de „paranormal”.

Cărțile dedicate telepatiei sunt pline de exemple concrete de oameni obișnuiți, care susțin că au trăit experiențe de comunicare directă cu o altă persoană, pe care le califică instinctiv ca fiind paranormale. Atunci când o persoană se întâlnește pe stradă cu cineva la care tocmai se gândea, ori când primește un telefon de la cineva pe care chiar se gândea să-l caute, sentimentul este că s-a produs ceva ieșit din comun. „Chiar mă gândeam la tine!”, este de regulă prima replică într-o astfel de situație.

Specialiștii spun că percepția extrasenzorială este posibilă grație unui „al șaselea simț”, pe care fiecare individ îl posedă într-o măsură mai mare sau mai mică. Cum funcționează acest simț sau cum poate fi activat nu se poate spune cu precizie în prezent, însă majoritatea celor care studiază aceste fenomene vorbesc despre „vibrații” sau „sincronizarea pe aceeași frecvență”. Altfel spus, mintea umană acționează ca o rețea de transmițătoare electrice, care trimit gânduri sub forma unor unde, asemenea semnalului radio. Creierul este, de asemenea, echipat cu receptori, care au capacitatea de a analiza atât impulsurile nervoase „normale”, cât și semnalele ce provin din afara corpului și nu sunt captate de către cele cinci simțuri obișnuite.

Deocamdată nu e clar cum se comportă undele mentale, ce lungime au sau dacă sunt influențate de obstacolele întâlnite pe traseu. Dacă admitem comparația dintre creier și un aparat de radio, principala problemă care se pune este aceea de a intra pe frecvența potrivită pentru a primi un semnal. Mulți spun că acest lucru se face cel mai ușor între persoanele care au anumite legături afective, cum ar fi cuplurile de îndrăgostiți sau părinții și copiii, traiul în comun pentru o perioadă mai lungă de timp ajutând la stabilirea frecvenței optime. De multe ori, o mamă simte când copilul ei este în pericol. Primejdia iminentă și starea de panică duc la creșterea nivelului de adrenalină, „strigătul” fiind trimis pe cale telepatică spre persoana de la care se speră un ajutor, chiar dacă aceasta se află la mare distanță. Așa se explică, de exemplu, situațiile în care cineva intervine în ultima clipă pentru a salva o rudă dintr-un mare pericol, fără să poată spune cum a fost avertizat să intervină. Tot printr-un fel de telepatie se explică și sentimentul încercat în momentul în care moare cineva apropiat, înainte de a fi informat de aceasta. Firește, gemenii se descurcă foarte bine în comunicarea telepatică, dezvoltându-și probabil capacitatea de a intra pe aceeași frecvență mintală încă din fragedă pruncie.

Experimente telepatice

După 1960, tehnicile de testare a capacităților telepatice s-au diversificat, cercetătorii folosind în experimente imagini, secvențe filmate sau fragmente muzicale. Un spectaculos experiment a avut loc în acea perioadă la centrul medical Mamonides din New York, care reducea mult posibilitatea apariției unor fraude, având în vedere că „receptorul” era adormit în momentul în care i se transmitea o informație telepatică. El era plasat într-o cameră izolată fonic și monitorizat pe perioada somnului, pentru a se detecta momentul de visare, indicat de schimbarea ritmului cardiac și mișcările rapide ale ochilor (REM). „Transmițătorul”, aflat într-o altă încăpere, se concentra asupra unei imagini selectate aleator, încercând să-i transmită celuilalt conținutul. La sfârșitul perioadei REM, „receptorul” era trezit și pus să povestească visul avut. Datele strânse au arătat că, în unele cazuri, imaginea sugerată de „transmițător” era înglobată în vis, aceasta și în funcție de capacitățile telepatice ale subiecților implicați.

Cele mai promițătoare experimente în domeniul telepatiei au avut loc la începutul anilor ’90, la Laboratorul de cercetări psihofizice din New Jersey, SUA. Testele conduse de profesorul Chuck Honorton implicau plasarea „receptorului” într-o incintă perfect izolată, cu pereți groși, placați cu oțel. Așezat într-un un fotoliu, subiectului i se acopereau ochii cu jumătăți de mingi de ping-pong, asupra cărora se proiecta o lumină roșie, în timp ce pe urechi i se puneau căști care transmiteau un așa-numit „zgomot alb”, obținut din combinarea de sunete pe toate frecvențele. Scopul utilizării acestor accesorii era acela de a priva creierul de stimuli vizuali sau auditivi, astfel încât să se sporească puterea de concentrare, pentru a recepta semnalele telepatice.

Testele conduse în aceste condiții sunt cunoscute sub numele de teste ganzfeld, care înseamnă „câmp total”. „Transmițătorul” era izolat într-o incintă similară și pus să se concentreze asupra unei imagini, statice sau dinamice. S-au folosit opt echipe de cercetători, conduse de indivizi diferiți, astfel încât, dacă una dintre ele ar fi obținut rezultate mult peste medie, ar fi fost evident că în echipa respectivă s-a strecurat o fraudă. De asemenea, s-au folosit 240 de subiecți, aleși din rândul unor persoane normale, care nu se prezentau drept „paranormale”. În total, subiecții au reușit să perceapă imaginea transmisă în 34% din cazuri, un procent semnificativ mai mare decât rata de 25%, calculată ca fiind posibilitatea de a ghici pur și simplu conținutul mesajului.

Într-o seară a lunii februarie 1996, Bettina (19 ani) din Germania s-a așezat pe canapea, a închis ochii și gândurile i-au fost purtate către iubitul ei, Ralf (22 ani), care era plecat de o săptămână în sudul Italiei, în interes de serviciu. La un moment dat, în creierul ei au început să apară, ca în ceață, imagini și voci neinteligibile. Bettina s-a concentrat puternic și imaginile și vocile au devenit mai clare. A văzut un drum de coastă din Napoli și un Fiat galben care se prăbușise într-o râpă, devenind o masă de fiare contorsionate. În interiorul mașinii era prietenul ei, Ralf, care nu reușea să iasă, trupul fiindu-i prins între volan și scaun. Bettina îi distingea clar vocea: „Ajutor! Să mă ajute cineva, mă sufoc!” Tânăra a fost convinsă că imaginea nu era doar rodul imaginației ei și că prietenul ei se afla, într-adevăr, în pericol. Concentrându-se și mai intens, Bettina a început să strige în gând: „Ai să reușești, Ralf! Nu te da bătut! Luptă, iubitule!”... și într-adevăr, incredibilul s-a produs. Gândurile Bettinei au ajuns la destinatar, deși acesta se afla la mii de kilometri de ea. Ralf a căpătat noi forțe și a reușit să îndoaie volanul la loc, să iasă prin portiera turtită și să se târască afară din mașină. Acestea au fost ultimele lucruri pe care le-a „văzut” Bettina, după care, epuizată, a leșinat. Cu ultimele forțe, Ralf a reușit să ajungă la cea mai apropiată secție de poliție. Apoi, mașina i-a fost examinată de un grup de specialiști, care au declarat că accidentatul n-ar fi reușit nicicum să iasă din mașină fără ajutorul cuiva din afară. Totuși, n-a fost descoperit niciun indiciu privind prezența unei alte persoane la locul accidentului. În urma acestui incident, Bettina a fost supusă unor teste științifice. Ea a fost închisă într-un laborator, singură, fără vreun contact cu exteriorul, având în față doar o hârtie și un creion. Într-o cameră alăturată, un student se concentra asupra unui șir de 100 de numere, pe care Bettina trebuia să le perceapă în ordine. Tânăra a recunoscut corect 97 dintre cele 100 de numere.

„Transmiterea gândurilor există. O pot afirma categoric, deoarece vorbesc în deplină cunoștință de cauză”, susține prof.dr. George I., cercetător într-un laborator din Capitală. „Telepatia m-a salvat de la moarte. Era într-o vineri, 14 iulie 1988. Călătoream pe autostrada București-Pitești, cu intenția de a ajunge într-o localitate din Oltenia. Îmi era dor de singura mea soră, Mariana; voiam să-i fac o surpriză, ducându-mă neanunțat la ea, ca să petrecem weekendul împreună. Mă simțeam bine la volanul mașinii mele Renault și, deși șoseaua avea unele denivelări, apăsam tare pe accelerator. Ajunsesem în câteva clipe la 140 km/oră, o viteză destul de mare pentru șoselele noastre. Deodată, am auzit vocea Marianei. Parcă se afla lângă mine, atât de clar vorbea. Mariana mă implora speriată: „George, încetinește. Nu ești deloc prudent! Ridică piciorul de pe accelerație!” Au trecut câteva secunde. Eram uluit de acea bruscă halucinație auditivă și instinctiv am luat piciorul de pe pedala de accelerație, reducând viteza. La 200 de metri mai încolo un cauciuc al mașinii a explodat”. Prof. George I. a ieșit, de bine, de rău, din superba-i mașină avariată. În urechi îi răsuna încă avertismentul surorii sale. Dacă n-ar fi încetinit exact în acele sutimi de secundă, la viteza pe care o avea, accidentul ar fi fost mortal.

George I. a recepționat misteriosul apel al surorii sale la 20:30, oră la care Mariana s-a simțit cuprinsă de o stare ciudată de neliniște. În acel moment, gândul ei s-a îndreptat spre George, deși n-avea habar că fratele ei se află la volanul automobilului, în drum spre casa ei. Acesta nu-i comunicase la telefon intenția de a o vizita.

Este clar că la ora 20:30, între frate și soră a avut loc o transmitere telepatică salvatoare pentru George. De cele mai multe ori (90%), fenomenele telepatice se produc între gemeni. Dar între George și Mariana e o diferență de 3 ani. „Există totuși o explicație, declară frații. De mici copii, după ce ne-au murit părinții într-un accident de automobil și ne-au crescut bunicii, noi am fost foarte legați sufletește. Eram nedespărțiți și toată lumea ne striga «gemenii». Absolut toate vacanțele le petreceam împreună, iar mai târziu, adolescenți fiind, nu ne duceam nicăieri unul fără celălalt. Și ne mai lega ceva, spune profesorul, pe mine, pasiunea pentru viteză, iar pe Mariana, frica de automobile, după accidentul care ne-a lăsat orfani”.

Tot lor li se mai întâmplă uneori ceva bizar: George vrea să-i dea telefon Marianei, și, în același moment, ea ridică receptorul ca să formeze numărul lui. Transmiterea gândurilor acționează între ei cu regularitate: telepatia depășește simpla coincidență, căci e bazată pe o legătură sufletească foarte strânsă, care învinge spațiul și, de ce nu, și timpul.



 Un alt caz legat de transmitere și recepționare a gândurilor a șocat întreaga lume medicală. Fiu al unui simplu țăran din Kentucky, Edgar Cayce, a devenit peste noapte o adevărată celebritate pe plan mondial, și aceasta datorită unui eveniment mai puțin fericit din viața sa. Tânăr fiind, Cayce s-a îmbolnăvit grav, căzând la pat, scuturat de convulsii, cu temperatură foarte mare. Transportat la spital, el a intrat într-o comă profundă, fapt ce i-a descurajat și mai mult pe medici. Însă, în timp ce aceștia încercau în zadar să-l reanimeze, Cayce a început brusc să vorbească tare și clar, spunându-le doctorilor cauzele bolii, medicamentele ce trebuiau să-i fie administrate și chiar compoziția unei soluții cu care să fie uns pe spate. Rudele și echipa medicală au fost frapate atât de faptul că tânărul Cayce vorbea limpede în timp ce se afla în comă, cât și pentru avea cunoștințe dintr-un domeniu ce-i era cu totul străin, folosind chiar și terminologia de specialitate. Cazul părând fără speranță, medicii au recurs la instrucțiunile lui Cayce și, după aplicarea tratamentului, acesta s-a însănătoșit.

Deoarece Edgar Cayce vorbise fiind în comă, i s-a propus ulterior să fie hipnotizat, pentru ca medicii să poată smulge indicații de la el pentru anumite tratamente. Inițial, Cayce a refuzat, acceptând însă în momentul în care s-a îmbolnăvit prietenul său. Transpus în stare de hipnoză, Cayce a dictat o rețetă minuțioasă, folosind denumirile latinești ale medicamentelor, fapt ce i-a uimit și mai mult pe medici. S-a constatat că și în stare de hipnoză el avea cunoștințe și aptitudini pe care mulți medici și le-ar fi dorit, deși pregătirea lui în domeniul medical era nulă.

Într-un alt caz, Cayce i-a prescris unui pacient foarte bogat un medicament care nu era de găsit sub nicio formă. După nenumărate anunțuri date în ziarele din întreaga lume, un medic parizian a venit cu o informație uimitoare, anume că tatăl său preparase acel medicament cu ani în urmă, dar că producția acestuia încetase. Altă dată, Cayce a prescris un anumit medicament, indicând laboratorul de unde putea fi procurat. Când medicii au luat legătura cu laboratorul respectiv, li s-a comunicat că medicamentul tocmai fusese elaborat, neavând încă nici măcar un nume.

O comisie formată din medici profesioniști a fost însărcinată să descurce ițele acestui straniu caz. La început, aceștia nici măcar nu se gândiseră la faptul că Edgar Cayce ar putea avea capacități telepatice, însă, în momentul în care l-au întrebat cum reușește să pună un diagnostic atât de repede, indicând și leacul, Cayce a răspuns că în stare de hipnoză simte că poate intra în orice creier pentru a afla ceea ce vrea. Creierul bolnavului, „știind” de ce suferă acesta, îl informează pe Cayce. După această etapă, urmează căutarea în lume a unui creier care să-i comunice ce are de făcut. În final, el răspunde celui care-l interpelează, dându-i toate datele necesare pentru ca bolnavul să poată fi vindecat. Astfel, misterul capacităților extraordinare pe care le avea Edgar Cayce a fost dezlegat, iar tânărul Edgar, fără a fi medic, a primit autorizația severei American Medical Association să consulte pacienți.

Un copil indian a povestit cum a fost ucis

Pe 19 ianuarie 1951, Munna Prasad, un băiețel în vârstă de 6 ani din orașul indian Kannauj, a fost omorât de doi indivizi. Șase luni mai târziu, în același oraș, a venit pe lume băiețelul Shankar Gupta, care, de la vârsta de 2 ani, a început să-și descrie jucăriile din „cealaltă casă”, apoi împrejurările în care fusese ucis. Munna fusese răpit de doi indivizi în timp ce se juca în fața frizeriei tatălui său, Sri Jageshwar Prasad, care a reclamat dispariția copilului. Câteva ore mai târziu, cadavrul lui a fost descoperit, cu beregata tăiată, pe malul râului. Au fost arestați doi suspecți, dintre care unul a recunoscut comiterea crimei, pentru ca apoi să-și retracteze declarația. Cum alte probe împotriva lor nu existau, cei doi au fost puși în libertate. În urma tragicului incident, mama lui Munna a suferit tulburări psihice grave.

La șase luni după moartea lui Munna, un băiețel numit Shankar, fiul lui Sri Babu Ram Gupta, s-a născut într-un alt cartier al orașului Kannauj. De îndată ce a început să vorbească, băiețelul a manifestat un comportament ciudat. La vârsta de 2 ani, el povestea despre „cealaltă casă”, în care ar fi vrut să se întoarcă; voia să-și vadă „ceilalți părinți” și cerea să i se dea jucării pe care nu le avusese niciodată, dar pe care le descria în detaliu. Uneori, Shankar era cuprins de frisoane momente în care povestea cum, într-o altă viață, doi necunoscuți îl uciseseră, tăindu-i beregata. Mai mult, băiatul avea din naștere o cicatrice sub bărbie, pe aproape toată circumferința gâtului.

În 1954, povestea lui Shankar a făcut înconjurul orașului. În fața mai multor martori, băiatul a povestit istoria uciderii lui, dând detalii care nu fuseseră cunoscute de nimeni până atunci, dar care corespundeau declarației, retractată ulterior, a suspectului arestat imediat după crimă. Zvonul a ajuns la urechile lui Jageshwar, care și-a manifestat dorința de a vorbi cu Shankar, dar tatăl acestuia s-a opus, de teamă să nu-și piardă fiul. După multe insistențe, pe 30 iulie 1955 Jageshwar Prasad a primit acceptul de a se întâlni cu Shankar. Băiatul, care abia împlinise 4 ani, s-a aruncat în brațele lui Jageshwar, spunându-i „tată”, apoi i-a povestit și lui cum a fost ucis.

https://www.youtube.com/watch?v=RHeI0sVyOkA