Marea Neagra plina de mistere

Marea Neagra plina de mistere

În urmă cu aproximativ 13.000 de ani, clima europeană era destul de asemănătoare cu cea a zilelor noastre, exceptând partea de nord a continentului, în care mai persistau încă urmele ultimei Epoci de Gheaţă.
În acea perioadă clima s-a schimbat brusc şi dramatic,  gheţarii au început să se topească repede datorită creşterii accelerate a temperaturii, ceea ce a dus la inundaţii de proporţii în mari regiuni ale Europei. Noi ne vom referi în continuare la zona ţării noastre şi în special la zona Mării Negre.

Studiind geografia  Mării Negre, doi geologi americani W. Ryan şi W. Pitman de la Universitatea Columbia au ajuns la concluzia că în acele vremuri îndepărtate, Marea Neagră nu era decât un lac uriaş cu apă dulce, înconjurat de terenuri fertile, cultivabile, nivelul lacului fiind cu aproximativ 100 de metri sub cel al Marii Mediterane.
Dar în urma glaciaţiunii, Marea Mediterană a fost practic inundată de cantităţi imense de apă rezultate în urma topirii gheţarilor şi s-a revărsat inundând Marea Neagră cu apă sărată, peste istmul ce a devenit apoi Strâmtoarea Bosfor-Dardanele. Nivelul Mării Negre a crescut într-un timp relativ scurt, până când a ajuns să inunde pământurile din jurul fostului lac cu apă dulce. În favoarea acestei ipoteze vine structura atipică a fundului Mării Negre, unde se văd terasele unor plaje care înaintează în largul mării şi astfel se explică şi de ce Marea Neagră are un conţinut de sare mai scăzut în comparaţie cu cel al Mediteranei.
Fost comandant în Marina Militară a Statelor Unite ale Americii ca şi oceanograf, doctor în geologie marină şi geofizică, Robert Ballard şi-a dedicat întreaga viaţa explorării oceanelor, fiind cel care în 1985 a descoperit rămăşiţele subacvatice ale celebrului vas Titanic. În cadrul unei conferinţe publice  susţinute în 2008, oceanograful RobertBallard prezintă descoperirile făcute în Marea Neagră şi afirmă următoarele: „pentru că nu există oxigen, Marea Neagră este cel mai mare rezervor de hidrogen sulfurat de pe pământ. Epavele sunt perfect conservate. Toate detaliile lor sunt perfect conservate. Priviţi acele artefacte, încă se vede mierea cum curgea din vase.”
Peştera Movile, un ecosistem unic în lume
Recent, în urma cercetărilor efectuate, Ballard a emis ipoteza că Potopul descris de Biblie ar putea fi localizat pe actualul teritoriu al Mării Negre. Astfel, o echipă de cercetători a filmat în largul Mării Negre, cam la 20 km de ţărmul turcesc mai multe artefacte specifice perioadei comunei primitive. Aceste descoperiri arată clar că ţărmul fostului lac cu apă dulce a fost locuit. La aceeaşi concluzie s-a ajuns şi în urma descoperirii a câtorva specii de scoici, unele dispărute, altele pe cale de dispariţie, dar toate cu o vechime cuprinsă între 7.500 – 15.000 de ani.
În lipsa curenţilor marini, apele dulci au rămas neamestecate cu apa sărată provenită din Marea Mediterană. Mai mult decât atât, mediul marin din acea zonă prezintă condiţii optime de conservare a habitatului de acum câteva mii de ani, din cauza lipsei de oxigen.

Devenită celebră în urma cercetărilor făcute de NASA, Peştera Movile situată lângă coasta Mării Negre este un loc unic în lume datorită ecosistemului său neobişnuit. În această peşteră există ape bogate în hidrogen sulfurat şi o atmosferă bogată în dioxid de carbon şi metan. Majoritatea cercetătorilor sunt convinşi că ecosistemul peşterii este complet independent de cel existent pe pământ şi că în urma unui eventual cataclism planetar, acest ecosistem ar fi singurul supravieţuitor.

Speologul Cristian Lascu, cel care a descoperit această peşteră spectaculoasă spune că fosilele vii descoperite aici s-ar fi putut refugia în peşteră încă din Epoca de Gheaţă. La momentul separării peşterii de mediul experior, singurele organisme care au supravieţuit transformărilor climatice au fostcele care trăiau în această peşteră caldă de sub pământ.



Aceste organisme nevertebrate au fost nevoite să se adapteze la condiţiile extreme de mediu prin pierderea pigmentului, dezvoltarea simţurilor tactil şi olfactiv, iar cel al văzului dispărând complet. Ceea ce o face atât de specială şi unică este faptul că materia organică primară este sintetizată de bacterii chimiosintetizante, producătorii primari fotosintetizanţi lipsind, în interiorul peşterii nefiind lumină. Astfel acesta este singurul ecosistem bazat complet pe energia chimică folosită de aceste sulfobacterii care folosesc hidrogenul sulfurat din apă.

Pădurea preistorică
Se ştie că o foarte mare parte din Europa era acoperită de păduri, iar pe teritoriul ţării noastre aceste suprafeţe împădurite acopereau nu doar munţii, dar şi dealurile şi o mare parte a câmpiei, astfel că pământul românesc era acoperit în proporţie de 60 – 70 % cu păduri.
În timpul săpăturilor necesare construcţiei canalului Dunăre – Marea Neagră în anii ’80, în zona râului Argeş cupele excavatoarelor au scos la iveală foarte multe resturi vegetale la o adâncime de aprox. 6 metri. Continuând să sape cu atenţie, la o adâncime de 15 – 25 de metri s-au descoperit soiuri preistorice de stejari, fagi, goruni şi tei, toate într-o formă bine conservată chiar de nisipul care le acoperea vârfurile.
Specialiştii veniţi la faţa locului au constatat vechimea acestui nisip care era de 10.000 – 12.000 de ani, ceea ce înseamnă că pădurea era desigur mult mai veche decât nisipul. Acestor descoperiri au urmat şi altele în zone apropiate. Rezultatele cercetărilor nu au întârziat să apară: pădurea preistorică se întindea pe o suprafaţă cuprinsă între localităţile Glina-Bobesti, Jilava, Domneşti, Mihăileşti-Cornetu terminându-se undeva la sud, probabil dincolo de graniţele ţării noastre.

Concluzia la care au ajuns cercetătorii a fost că această pădure a fost într-adevăr acoperită de o cantitate uriaşă de apă, dar care s-a retras într-un timp extrem de scurt, lăsând în urmă acea depunere de nisip sărat care a dus la conservarea excelentă a copacilor. Pornind de la ipoteza lui Ballard cum că pe actualul teritoriu al ţării noastre ar fi avut loc un adevărat potop datorită imensei cantităţi de apă ce s-a revărsat asupra pământului, ne punem întrebarea cât de mare putea fi acel val uriaş astfel încât să acopere suprafeţe întinse de pădure.


Cetatea scufundată
În anul 2004, o echipă de scafandri specializaţi în arheologie subacvatică au făcut unele cercetări în largul Mării Negre pentru a căuta vestigiile scufundate ale vechiului oraş Callatis. Această primă expediţie a fost condusă de Jeno Szabo, singurul român care a făcut parte din echipa lui Jacques-Yves Cousteau. În urma acestei expediţii s-au găsit piese arheologice şi urme ale vechiului oraş pierdut. Dar aceste cercetări au fost întrerupte din lipsă de fonduri. Mai târziu, în anul 2007 s-a reluat această expediţie la care li s-au adăugat şi alţi scafandri specializaţi din Ungaria şi, dotaţi cu aparate performante cu tehnologie de ultimă oră, au detectat cu ajutorul sonarelor o „anomalie” ciudată în adâncurile Mării Negre.
La aproximativ 6 metri adâncime, sub nisipul de pe fundul mării, s-au descoperit artefacte, pereţi, coloane şi străzi pavate. Atunci, scafandrii au realizat că au găsit ceea ce căutau, vechiul oraş pierdut al Callatisului, întemeiat de greci la porunca oracolului din Delfi, pe locul unei aşezări getice.
Coordonatele relevate de aparatura folosită în timpul cercetărilor au evidenţiat o arie de opt kilometri pătraţi unde au fost înregistrate aşa-numitele „anomalii” – puncte care se diferenţiază de relieful natural.

Marea Neagră ascunde în adâncurile ei multe alte enigme, vestigii ale vechilor cetăţi, corăbii scufundate, monumente şi temple antice. Toate aceste tezaure arheologice necunoscute şi neexplorate încă aduc un farmec misterios şi fascinant ţării noastre.